Prezentul
articol are la bază studiul autorilor Un posibil itinerar urmat de
Mezid-bey de la Sibiu la Sânrtimbru în martie 1442. Considerații
istorico-geografice, publicat în anuarul Patrimonium Apulense, IX, Alba
Iulia, 2009, p. 107-121. Pentru realizarea actualului articol am recurs
la eliminarea notelor și la o simplificare a textului. Am păstrat însă
aproape integral textul cu ipoteza noastră, precum și considerațile
finale formulate de noi.
Campania otomană din 1442.
La
scurt timp după numirea ca voievod al Transilvaniei, Ioan de Hunedoara
(1441-1456) avea să se confrunte cu un violent atac otoman. Desfășurată în februarie-martie 1442, sub conducerea lui Mezid, sangeakbey-ul de Vidin. Prima
confruntare din cadrul campaniei transilvano-otomane a avut loc la 18
martie la Sântrimbru (județul Alba) și s-a încheiat cu victoria forțelor
turcești. Conform informaţiilor cronicarului bizantin Laonikos
Chalkokondylas, obiectivul primit de Mezid-bey, din partea sultatului
Murâd II, ar fi fost acela să-l învingă pe Ioan de Hunedoara și „să-i
cucerească țara”. Veridicitatea
informației este infirmată însă de derularea evenimentelor. În primul
rând, acestea permit constatrea potrivit căreia după victoria de la
Sântimbru asupra armatei lui Ioan de Hunedoara, când sorţii îi erau
favorabili, comandantul turc, în loc să treacă la punerea în aplicare a
așa-ziului plan sultanal a dispus replierea armatei sale spre Sibiu,
oraş asediat, se pare, încă de la începutul campaniei pe pământ
transilvan de un corp de oaste turcesc. În concluzie, în opinia noastră
acțiunea lui Mezid-Bey ca obiectiv pedepsirea lui Ioan de Hunedoara
pentru înfrângerile provocate de acesta turcilor în anul 1441 în Serbia
sau, eventual, slăbirea forţelor creştine de la Dunăre. Pe de altă
parte, Mezid-bey nu dispunea nici de efectivele suficiente derulării
unor acţiuni militare de asemenea anvergură, care să permită atingerea
unui astfel de obiectiv. Forţele sale, a fost estimate de surse la
efective cuprinse între 10.000 şi 80.000 de oameni, cifre acceptate de
unii sau alţii dintre specialişti. Din punctul nostru de vedere, niciuna
dintre cele două cifre nu poate fi acceptată, prima fiind prea mică, a
doua exagerat de mare. Considerăm însă ca mult mai veridică, estimarea
istoricului Mihail Guboglu care aprecia forţele otomane la 25.000 de
ostaşi. Cunoaştem, de asemenea, din unele surse, îndeosebi din unele
cronici otomane din secolele XV-XVII, că majoritatea covârşitoare a
forţelor otomane o formau akîngiii, trupe de cavalerie uşoară, eficiente
în realizarea unor lovituri rapide în interiorul teritoriului inamic,
dar inadecvate şi insuficiente în vederea întreprinderii unor acţiuni,
cum ar fi fost cea de cucerire a Transilvaniei, care presupunea,
asedierea unor oraşe şi cetăţi sau confruntări cu trupe de infanterie
sau cavalerie greu înarmate.
Referitor
la itinerarul urmat de Mezid-bey, atât de la Dunăre până la Sibiu, cât
şi de la Sibiu până la Sântimbru, acesta rămâne unul controversat. Faptul
se datorează, în primul rând, laconismului şi contradicţiilor cuprinse
în informaţiile transmise de diferitele surse de care dispunem. Cei mai
mulții dintre specialiştii care s-au ocupat de acest aspect de părere că
generalul otoman a trecut Dunărea pe la Nicopole, a tranzitat Ţara
Românească şi a pătruns în Transilvania prin Defileul Oltului.
Opiniile
respectivilor istorici par a fi confirmate de ştirile succinte şi
confuze transmise de cronicile otomane din secolele al XV-XVII-lea , cu
privire la camapania din 1442. Acestea
susţin că după trecerea Dunării, Mezid-bey a pătruns în Ţara
Românească, fără a preciza însă itinerarul urmat de forţele otomane.
Totodată, majoritatea acestor cronici localizează tot în Ţara Românească
şi înfrângerea şi moartea lui Mezid-bey. Nici
alte surse nu oferă mai multe informaţii, dimpotrivă unele sunt chiar
mai sumare. Spre exemplu, Cronica sârbo-moldovenească înregistrează
succint faptul că „în anul 6950 [1442], Iancul l-a ucis pe Mezid bey în Ţara Românească”. Sursele bizantine care au înregistrat această campanie, nu excelază nici ele în exactitate şi veridicitate. Destul
de confuze, unele dintre ele infirmă tranzitarea Ţării Româneşti de
către Mezid-bey şi oştile sale. Spre exemplu, Laonikos Chalkokondylas,
care relatează că „acela (Mezid-bey, n.n.) luând armata Europei (Rumeliei, n.n.) şi azapi din Europa, a sosit la Istru în Peonodacia, ţară aşa-numită Ardeal”. Informaţiile
cronicarului bizantin conform cărora forţele otomane au trcut Dunărea
direct în Transilvania scot din discuţie tranzitarea Ţării Româneşti şi
debuşarea acestora la nord de Carpaţi pe valea Oltului. În
acest caz, ele conduc la concluzia că oastea otomană a trecut la nord
de Dunăre, cel mai probabil, pe la Vidin, a înaintat prin Banat, de unde
a debuşat în sudul Transilvaniei, îndreptându-se spre Sibiu, oraş pe
care l-a supus asediului. Itinerarul forțelor otomane de la Sibiu la Sântimbru. Ajuns
la Sibiu, Mezid-bey lăsă un corp de oaste să asedieze oraşul. Cu grosul
forţelor sale comandantul otoman pătrunde în culoarul Mureşului, în
zona oraşului Alba Iulia, pe care o devastează. La 18 martie 1442, la
Sântimbru, localitate situată pe malul drept al râului, la circa 9-10 km
nord-est de Alba Iulia, forţele sale, superioare din punct de vedere
numeric, înfrâng slaba oaste mobilizată în grabă de Ioan de Hunedoara. Itinerarul urmat de Mezid-bey de la Sibiu la Alba Iulia rămâne un alt aspect controversat al campaniei otomane din 1442. Asupra
unui răspuns categoric, specialiştii care au abordat această problemă
nu s-au pus încă de acord. Faptul se datorează, în primul rând, penuriei
de informaţii şi a contaminării celor existente cu diverse alte ştiri.
Câteva exemple sunt revelatoare.
Antonio
Bonfini relatează că oastea otomană a trecut prin „părţile transalpine”
invadând „provincia Transilvania”. Ioan Thuróczi, ne oferă o informaţie
similară susținând că Mezid-bey a trecut „prin Ţara Românească peste munţi în teritoriile transilvane ale Regatului Ungariei”. Pe
baza unor asemenea informații, opiniile formulate de specialiştii
moderni şi contemporani sunt foarte generale. Majoritatea dintre ei se
limitează la a conchide că de la Sibiu acesta a pătruns în culoarul
Mureşului, la Sântimbru. Din acest punct de vedere, excepţiile sunt extrem de puţine. Spre
exemplu, în monografia sa din 1928, Teodor Popa consemnea că Mezid-bey
„năvăli în Ardeal venind prin Muntenia”. Autorul conchide într-un stil
romantic, că „ruinele fumegânde, lacrimile şi văile de sânge indicau drumul begului Mezid”, fără însă a încerca să precizeze care a fost acest drum. În lucrarea sa Iancu de Hunedoara, academicianul Camil Mureșan consideră într-o scurtă notă infrapaginală că „itinerarul
atacului turcesc, precum şi alte detalii ale acestei campanii […], sunt
vag descrise de izvoare; ele săvârşesc evidente contaminări între
evenimentele expediţiei lui Mezid şi acelea ale năvălirilor turceşti
anterioare, în special din 1438”. Într-o lucrare de dată mai recentă însă, istoricul amintit conchide că după încercurirea Sibiului, „lăsând
forţele necesare pentru asediu, Mezid a înaintat cu grosul armatei sale
pe valea Mureşului; otomanii, după ce au jefuit aşezările şi au luat
robi, au continuat înaintarea pe direcţia Deva-Alba Iulia-Aiud”. O
direcţie a ofensivei otomane, precum cea propusă de Camil Mureșan, s-ar
justifica numai în cazul în care Mezid-bey şi-ar fi deplasat forţele de
la Sibiu la Deva, urmând valea Secaşului Mare, până la Sebeş, iar de
aici culoarul Mureşului. Deplasarea pe un asemenea itinerar ar putea
constitui şi o explicaţie pentru faptul că forțele otomane nu au atacat
Alba Iuliei în acestă etapă. Conform aceleiaşi ipoteze, din regiunea
Devei, forţele otomane ar fi revenit în zona Alba Iuliei.
În
opinia noastră, o asemenea concluzie nu se suţine. Pe de-o parte,
urmarea acestui ititnerar ar fi obligat forţele otomane să cucrească
sau, cel puţin, să blocheze, pentru a le face inofensive, o serie de
fortăreţe precum cele de la Gârbova, Câlnic, Sebeşul Săsesc sau Daia
Română, acţiune pentru care trupele de akîngii, care constituiau
componenta principală a armatei lui Mezid-bey, erau improprii şi, care,
chiar dacă ar fi reuşit să ocupe aceste cetăţi, asedierea lor ar fi
condus la o întârziere periculoasă pentru desfăşurarea întregii
campanii. Pe de altă parte, necucerirea acestor cetăţi ar fi însemnat
pentru Mezid-bey lăsarea în spatele
armatei sale a unei ameninţări permanente. Dacă în schimb, generalul
turc s-ar fi mulţumit doar să le blocheze, o asemenea acţiune ar fi
condus, atât la o dispersare a forţelor sale, şi aşa destul de reduse
numeric, cât și la diminuarea serioasă a capacității de luptă a corpului
de oaste principal. În al doilea rând, admiţând chiar ca
veridică opinia că forţele otomane au urmat totuşi acestă rută, se naşte
următoarea întrebare: Dacă unul din obiectivele lui Mezid-bey a fost
cucerirea Alba Iuliei, unde se concentrau forţele lui Ioan de Hunedoara,
de ce generalul turc nu a atacat cetatea, fie dinspre Sebeş, fie la
revenirea dinspre Deva, ci a preferat să o ocolească şi să-şi
stabilească tabăra la Sântimbru, la circa 9-10 km nord-est de oraş? În
opinia noastră credem că răspunsul nu poate fi decât unul singur: de la
Sibiu la Sântimbru, Mezid-bey nu a urmat valea Secaşului Mare şi, cu
atât mai puţin, forţele sale nu au operat la vest de Alba Iulia, spre
Deva. De altfel, din informaţiile noastre, nicio sursă nu înregistrează
vreun atac otoman pe valea Secaşului Mare de la Sibiu de Sebeş sau pe
culoarul Mureşului de la Sebeş spre Deva. În sfârşit, presupusa
ofensivă otomană de la Alba Iulia spre Aiud, rămâne o pură speculaţie.
Ea este contrazisă, în primul rând, de faptul că nici înainte de
confruntarea de la Sântimbru cu Ioan de Hunedoara, nici după obţinerea
victoriei asupra armatei acestuia (18 martie) Mezid-bey nu a dezvoltat
vreo ofensivă la nord de Mureş, deşi controla malul drept, dimpotrivă el
a dispus replierea forţelor sale spre Sibiu.
Istoricul
Aurel Decei considera, la rândul său, că „sangeacbeiul de Vidin,
Mezid-bey, a pătruns în Transilvania, urmând, parese invers drumul
expediţiei sultanului Murâd din anul 1438”. Așa cum se ştie, în timpul
campaniei din 1438 forţele otomane, călăuzite domnul muntean Vlad Dracul
(1436-1442; 1443-1447), au înaintat prin Banat şi au pătruns în
regiunile intracarpatice prin Culoarul Bistrei, pe la Poarta de Fier a
Transilvaniei, după care s-au îndreptat spre Sibiu. Oraşul Sebeş a fost
luat cu asalt şi ocupat după o rezistenţă eroică. Cetatea de la Câlnic,
de pe Secaşul Mare, a fost cucerită. Forţele otomane au pătruns apoi în
văile Târnavelor. Localităţie Mediaş şi Sighişoara de pe Târnava Mare au
fost devastate. S-a încercat, fără succes, cucerirea Cetăţii de Baltă
de pe Târnava Mică, şi a Sibiului, după care sultanul s-a îndreptat spre
Braşov. Eşuând şi la asediul Braşovului, după ce au distrus cartierele
din afara zidurilor oraşului, turcii, care-l suspectau pe Vlad Dracul,
de duplicitate au trecut, prin Pasul Bran, în Ţara Românească, şi apoi
peste Dunăre, pe la Giurgiu. Conform tezei lui Aurel Decei, Mezid-bey a
pătruns în Transilvania prin Pasul Bran, a înaitat pe itinerarul
Braşov-Sibiu, a pătruns în văile Târnavelor, apoi pe itinerarul
Sibiu-Sebeş-Sântimbru. Debuşarea trupelor otomane la Sântimbru, la
nord-est de Alba Iulia, pare a confirma o deplasare a forţelor otomane
pe văile Târnavelor şi de aici pe Mureş. Dar tentanta ipoteză a
istoricului român nu este însă confirmată de nicio sursă, după cum nici
alte cercetări o nu au permis identificarea unei posibile depasări a
forţelor turceşti pe acest itinerar.
În
altă ordine de idei, dacă Mezid-bey s-ar fi deplasat pe valea Secaşului
Mare, de la Sibiu spre Sebeş şi de aici ar fi ieşit în culoarul
Mureşului, el ar fi putut ataca Alba Iulia dinspre sud-est. Admiţând
însă ca posibilă urmarea acestei rute, ocolirea cetăţii Alba Iulia şi
debuşarea în culoarul Mureşului la Sântimbru ni se pare o acţiune
ilogică. Teza deplasării forţelor otomane comandate de Mezid-bey pe
itinerarul Sibiu-Sebeş este susţinută indirect şi de alţi specialişti.
Spre exemplu, geografii Mircea Stroia şi Mircea Buza, susţin că oraşul
Sebeș a fost afectat de invazia otomană din 1442. Fără îndoială, cest
lucru ar fi fost posibil numai dacă forţele otomane ar fi urmat
itinerarul respectiv. Unii
istorici, pentru a justifica debuşarea forţelor otomane în culoarul
Mureşului, la nord-est de Alba Iulia, propun un alt itinerar urmat de
Mezid-bey de la Sebeş. Ştefan
Pascu susţine că în „luna martie 1442, o puternică oaste otomană
pătrunde în Transilvania, prin pasul Turnu Roşu. Ajunsă pe pământul
Transilvaniei, o parte a armatei otomane se îndreptă spre apus, iar o
altă parte asediază Sibiul, fără să reuşească să-l ocupe. Aripa apuseană
a oastei otomane surprinde pe Iancu, abia întors din Serbia,
nepregătit. Oastea lui Iancu este înfrântă la Sântimbru”. Susţinătorii
acestei teorii sunt de părere că din zona Sebeşului, generalul turc a
pătruns în valea Mureşului pe la Daia
Română-Straja-Hăpria-Dumitra-Totoi-Sântimbru. În ceea ce ne privește, considerăm că şi această ipoteză este dificil de acceptat. Asemenea
itinerar ar fi fost complet impropriu, în acestă perioadă de timp a
anului. Comandantul turc ar fi trebuit să părăsească valea şi lunca
largă a Secaşului Mare la sud-est de Sebeş, întreptându-se spre nord,
pentru ca de la Daia Română, să-şi conducă forţele, formate îndeosebi
din cavalerie, pe un drum de coamă, presărat cu altitudini de peste
400-500 m, separate de şei rezultate în urma eroziunii regresive
fluviale. Traseul cu o lungime de peste 20 km este sinuos şi presărat cu
pante de 15-20% şi frământat local de alunecări de teren, fenomen
întâlnit, atât astăzi, cât şi în epoca analizată de noi.
O
altă teorie privitoare la itinerarul urmat de Mezid-bey și forțele sale
de la Sibiu la Sântimbru, provine din zona istoriografiei militare.
Unul dintre reprezentanţii acesteia este de părere că de la Sibiu, unde
„lasă în continuare un corp de oaste să asedieze cetetea”, Mezid-bey, „cu
grosul oştirii, se îndreaptă pe drumul Mediaşului spre ţinutul
Târnavelor, de unde coboară în valea Mureşului, neîntâlnind nicio
rezistenţă serioasă”. Fără îndoială, propunerea acestui itinerar ca
fiind cel urmat de Mezid-bey de la Sibiu la Alba Iulia i-a fost dictată
autorului de faptul că urmarea rutelor propuse de alţi specialişti, pe
care le-am prezentat şi noi, nu justifică debuşarea forţelor otomane la
nord-est de Alba Iulia. Din acest punct de vedere, itinerarul propus
răspunde perfect acestei probleme, însă propunerea suferă de faptul,
precizat de altfel mai sus de noi, că zona Târnavelor nu a fost afectată
de invazia otomană din 1442, ceea ce exclude categoric folosirea
acestei rute de către forţele otomane. În ceea ce ne priveşte,
considerăm că ieşirea trupelor otomane în culoarul Mureşului la nord-est
de Alba Iulia, venind dinspre Sibiu nu a fost posibilă decât prin
Padişul Secaşelor, urmând un itinerar adecvat. Ipotetic, considerăm că
acestea au urmat, foarte probabil, valea Visei şi a unora din afluenţii
săi şi valea Secaşului Mic, deplasându-se, fie pe ruta Sibiu-Ocna
Sibiului-Topârcea-Ludoş-Guşu-Preasca, prin văile subsecvente ale
pâraielor Topârcea şi Râura, late de 400-500 m, cu pante medii de 1,8%,
şi de aici la Roşia de Secaş, prin valea consecventă, domoală (panta de
circa 1%), a Pârâului Păuca, afluent pe stânga al Secaşului Mic, fie
direcţia Sibiu-Ocna Sibiului-Mândra-Alămor-Presaca-Roşia de Secaş, prin
valea subsecventă a Alămorului, obârşia Secaşului Mare şi valea pârâului
Păuca. Referitor la acest
itinerar, precizăm faptul că sectorul de la obârşia Secaşului Mare,
cuprins între localităţile Alămor şi Presaca, este mai dificil de
parcurs din cauza frecventelor altitudini de peste 500 m şi a
versantului abrupt din vest. Aceste inconveniente nu exclud însă
utilizarea lui, fapt demonstrat de reţeaua de drumurile dintre
localităţi existentă din vechime. Nu este de asemenea exclus nici faptul
ca oastea otomană sa fi folosit ambele rute. De la Roşia de Secaş,
forţele otomane au putut urma valea Secaşului Mic, prin lunca plată şi
lată de 1-2,5 km, cu o pantă medie de 0,3%, ce se ridică deasupra râului
cu 0,5-4,5 m, pe itinerarul Roşia de Secaş-Tău-Secăşel-Colibi, lung de
circa 9 km. Trecerea de la Colibi în culoarul Mureşului s-a putut
realiza foarte uşor prin valea Sărăţii, afluent pe stânga al Secaşului
Mic, lung de aproximativ 4 km, continuată cu şaua situată la nord de
Dealul Scaun (398 m), la altitudinea de circa 380 m, iar de aici, pe
versantul estic al culoarului Mureşului, pe un traseu de circa 1 km cu o
pantă generală de 16%, forțele otomane au putut coborî în lunca râului.
Apoi, folosind vadurile Mureşului turcii au putut trece pe malul drept
al râului, la Sântimbru.
Un
alt posibil itinerar, mai lung cu circa 12 km, care ar fi putut fi
urmat de oastea turcească ar fi continuat de la Colibi, tot prin valea
Secaşului Mic, până la Mihalţ, în valea Târnavei. De aici, forţele
otomane ar fi putut traversa pe malul drept la Mureşului, continuând
apoi înaintarea pe direcţia Coşlariu-Galtiu-Sântimbru. În
sprijinul ipotezei noastre, cu privire la posibilul itinerar urmat de
trupele lui Mezid-bey, aducem şi un argument din sfera toponimei. Drumul
pe valea Secaşului Mic, împreună cu ramificaţiile sale spre văile
Târnavei şi Târnavei Mari, este numit şi în prezent de către localnici
Drumul sau Calea Sibiului. Semnificativ este faptul că, aşa cum arată o
serie de hărţi, el a funcţionat neîntrerupt, asigurând legătura cea mai
scurtă dintre Sibiu şi localităţile de pe valea Secaşului Mic şi de pe
văile Târnavei şi Târnavei Mari, până la mijlocul secolului al XX-lea.
Alegerea itinerarului, care credem noi că a fost urmat, era avantajoasă
pentru trupele otomane din câteva puncte de vedere: a) era cea mai
scurtă rută de la Sibiu la Alba Iulia, forţele otomane având de parcurs,
în funcţie de itinerarul ales, distanţe cuprinse între 50-55 şi 60-65
km: b) terenul permitea deplasarea şi manevrarea uşoară a trupelor
otomane, formate îndeosebi din cavalerie uşoară; c) zona era dens
locuită şi nu fusese afectată de invazia din 1438, astfel că oferea
posibilitatea aprovizionării; d) în regiune nu existau cetăţi, vreun alt
tip de fortificaţii sau puncte întărite care să constituie vreo
ameninţare pentru siguranţa marşului, care ar fi trebuit să fie
cucerite, fapt ce ar fi încetinit deplasarea.
Consideraţii finale.
Abordarea
prezentului subiect ne permite constatarea că cea mai probabilă rută de
deplasare urmată de Mezid-bey şi forţele sale în marşul lor de la Sibiu
la Sântimbru, la nord-est de Alba Iulia, a fost prin Padişul Secaşelor.
Forţele otomane au ales un itinerar ce urma, foarte probabil, valea
Visei şi a unora din afluenţii săi şi valea Secaşului Mic,
deplasându-se, fie pe ruta Sibiu-Ocna
Sibiului-Topârcea-Ludoş-Guşu-Preasca, prin văile subsecvente ale
pâraielor Topârcea şi Râura, respectiv a pârâului Păuca, afluent pe
stânga al Secaşului Mic, fie pe direcţia Sibiu-Ocna
Sibiului-Mândra-Alămor-Presaca-Roşia de Secaş, prin valea subsecventă a
Alămorului, obârşia Secaşului Mare şi valea pârâului Păuca. Nu este de
asemenea exclus nici faptul ca oastea otomană sa fi folosit ambele rute.
De la Roşia de Secaş, forţele otomane au putut urma valea Secaşului
Mic, pe itinerarul Roşia de Secaş-Tău-Secăşel-Colibi, lung de circa 9
km. Trecerea de la Colibi în culoarul Mureşului s-a putut realiza foarte
uşor prin valea Sărăţii, afluent pe stânga al Secaşului Mic, lung de
aproximativ 4 km, continuată cu şaua situată la nord de Dealul Scaun
(398 m), iar de aici, pe versantul estic al culoarului Mureşului, pe un
traseu de circa 1 km, au putut coborî în lunca râului, apoi, folosind
vadurile Mureşului forţele otomane au putut trece pe malul drept al
râului, la Sântimbru. Un alt posibil itinerar, ceva mai lung, cu circa
12 km, care ar fi putut fi urmat de oastea turcească ar fi continuat de
la Colibi, tot prin valea Secaşului Mic, până la Mihalţ, în valea
Târnavei. De aici, forţele otomane ar fi putut traversa pe malul drept
la Mureşului, continuând apoi înaintarea pe direcţia
Coşlariu-Galtiu-Sântimbru.
Bibliografie:
-
Abrudan, P., Date noi cu privire la bătălia din 22 martie 1442 dintre
oştile lui Iancu de Hunedoara şi Mezid-bei, în Revista de Istorie, 32,
1979, 2, p. 319-324.
- Accounts of the Battles of Janos Hunyadi,
- Bonfinii, Antonii Asculani, Rerum Hungaricarum Decades libris XLV. Comprehensae
ab oprigine gentis ad annum MCCCCXCV, Editio septima. Accesit indes
rerum locupletissimus, recensuit et praefatus est. D. Carolus Andreas
Bel, Lipsiae, MDCCLXXI.
- Chalcocndil, L., Expuneri istorice, ed. V. Grecu, Bucureşti, 1958.
- Columbeanu, S., R. Valentin, R., Vlad Dracul (1436-1442; 1443-1447), Bucureşti, 1978.
- Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI publicate de Ion Bogdan, ed. P.P. Panaitescu, Bucureşti, 1959.
- Cronici turceşti privind Ţările Române. Extrase,
vol. I. Sec. al XV-lea-mijlocul secolului al XVII-lea, întocmit de
Mihail Guboglu şi Mustafa Mehmet; vol. II. Sec. XVII-începutul sec.
XVIII, întocmit de Mihail Guboglu, Bucureşti, 1966-1974.
- Dan, M.P., Un stegar al luptei antiotomane. Iancu de Hunedoara, Bucureşti, 1974.
- Decei, A., Istoria Imperiului Otoman până la 1656, Bucureşti, 1978.
-
Decei, A., Două documente turceşti privitoare la expediţiile sultanilor
Baiazid I şi Murad al II-lea în Ţările Române, în Idem, Relaţii
româno-orientale, Bucureşti, 1978, p. 209-222.
- Early Career of Janos Hunyadi,
-
Grecu, Florina, Mărculeţ, I., Mărculeţ, Cătălina, Dobre, R., Podişul
Transilvaniei de Sud şi unităţile limitrofe - repere geografice,
Bucureşti, 2008.
-
Guboglu, M.P., Românii în bătălia de la Varna (10 nov. 1444) după
izvoare turco-islamice şi europene, în Revista Arhivelor, 3, 1985, p.
265-278.
- Haţegan, I., Banatul şi turcii otomani (1400-1438), în Analele Banatului, s.n. Arheologie-Istorie, II, 1993, p. 260-273.
- Heywood, M., Hungarian Tactics and significant Battles, 2002,
- Iorga, N., Istoria românilor, vol. IV: Cavalerii, Bucureşti, 1937.
- Iorga, N., Cruciatul de sânge român Ioan al lui Voicu din Inidoara (Huniadi), în Idem, Scrieri istorice, vol. I, Bucureşti, 1971, p. 165-227.
- Mărculeţ, Cătălina, Mărculeţ, I., Bazinul Secaşului Mic – aspecte geografice, Bucureşti, 2002.
-
Mărculeţ, V., Ioan de Hunedoara şi cruciada antiotomană târzie în
viziunea istoriografiei bizantine din secolele XV-XVI, Sibiu, 2004.
- Mărculeț, V., Mărculeț, I., Un posibil itinerar urmat de Mezid-Bey de la Sibiu la Sânrtimbru în martie 1442. Considerații istorico-geografice, publicat în Patrimonium Apulense, IX, 2009, p. 107-121.
- Mureşan, C., Iancu de Hunedoara, Bucureşti, 1968.
Mureşan,
C., Războiul de apărare din anul 1442. Bătăliile de la Sântimbru, Sibiu
şi de pe Ialomiţa, în Istoria militară a poporului român, vol. II,
Bucureşti, 1986, p. 223-230.
- Nicolau, T., Ioan Huniade Corvin, Bucureşti, 1925.
- Pascu, Șt., Voievodatul Transilvaniei, vol. IV, Bucureşti, 1989.
-
Părean, I., Incursiuni otomane în secolul al XV-lea în comitatul
sibian, în Revista Academiei Forţelor Terestre, 4, 1999, format
electronic
- Popa, T., Iancu Corvin de Hunedoara (Ioan Hunyadi), Hunedoara, 1928.
-
Prodan, D., 500 de ani de la moartea lui Iancu de Hunedoara, în Studii
și Cercetări de Istorie Veche, VIII, 1957, 1-4, p. 7-24.
- Stroia, S., Buza, M., Sebeş, Blaj, 2002.
Tătar, O., Consideraţii privind bătălia de la Sântimbru (1442), în Corviniana, II, 1996, p. 47-56.
-
Thuroczius, Ioannes, Chronica Hungarorum, în Scriptores Rerum
Hungaricarum veters, ac genuini, cura et studio Ioannis Georgii
Schwandtneri, Vindobona, MDCCXLVI.